Îndemn pastoral

DROGURILE, ALCOOLUL, FUMATUL -

 IMPLICAȚII SOCIALE. ATITUDINEA BISERICII. REMEDII.

INTRODUCERE.

Cele trei componente pe care le avem în vedere sunt vicii care au încetat de multă vreme a mai fi probleme individuale. Mai de grabă ele au devenit parte a vieții cotidiene astfel încât nu mai deranjează azi pe foarte multă lume un ins care e stăpânit de unul sau mai multe dintre aceste păcate. După cum se poate observa deja am folosit trei denumiri ce caracterizează - drogurile, alcoolul și fumatul - in corpore. Aceste trei numiri vor constitui scheletul pe care va fi construit întregul referat iar lămurirea acestora va aduce lumină în mod firesc asupra atitudinii și remediilor pe care Biserica le propune societății de azi.

TRATARE.

A. COMPONENTE ALE VIEȚII NOASTRE? - PRIVIRE ECLESIOLOGICĂ

Prima dintre denumiri este „componente”. De ce am folosit acest cuvânt? El caracterizează una sau mai multe părți din care e alcătuit un întreg. Antropologic gândindu-ne omul e un întreg atât după structura lui biologică - cele două componente (trupul și sufletul)fiind părți alcătuitoare ale aceluiași întreg (persoana umană) - cât și după structura lui teologică (chip și asemănare). Dar dacă am numit ca fiind „componente” ale vieții umane cele trei aceasta înseamnă că ele au pătruns atât de adânc în biosul nostru încât le purtăm ca și cum ele ar fi ale noastre, asumate în firea noastră păcătoasă. Numai că pentru a folosi o sintagmă biblică „ la început nu a fost așa” (Mt. 19,8). Omul e creat de Dumnezeu „după chipul și asemănarea Noastră”(Fac. 1,26) iar după actul creației constatarea din partea Lui e una ce nu lasă loc de nici o îndoială. Yahweh își privește „lucrul mâinilor” și zice „iată, toate sunt bune foarte!” (Fac. 1,31). În limba română textul pare mai de grabă ornat cu interjecția și înzestrat inutil cu un superlativ rudimentar. În limba ebraică interjecția „iată” sugerează în subsidiar invitația adresată ființei umane de a vedea, a cunoaște și a recunoaște atât bunătatea cât și frumusețea creației. Dacă celorlalte lucruri li se adresează fiecăruia în parte spunând că sunt bune la final El vorbește despre toate luate la un loc ca fiind „foarte bune”. Se reflectă astfel două idei: 1.-rodul lucrării lui Dumnezeu este unul desăvârșit și 2.- telosul trasat de Dumnezeu pentru cele create înțelese ca un tot unitar și armonios este acela de a fi bune și frumoase pentru veșnicie. Zicerea se transformă într-o sentință, o poruncă pentru veșnicie, cu finalitatea în eshatologie. Aceasta e de fapt moștenirea pe care trebuie să o predea omul lui Dumnezeu în ziua odihnei personale.

Omul e dator - prin chiar actul creației universului - să desăvârșească toate. Prin aceasta nu înțelegem vreo intervenție peste actul divin ci chiar o regăsire a sensului fiecărui lucru creat - sens pierdut după cădere - și folosirea de ele cu scopul de a se mântui, de a se îndumnezei pe sine și întreg universul o dată cu el. Ideea aceasta se regăsește magistral exprimată în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, preluată și sintetizată în cea a Pr. Prof Dumitru Stăniloae (e vorba despre Logoi, despre faptul că Dumnezeu a pus în fiecare lucru creat un Logos menit să fie descoperit de om și ajutat de acești Logoi omul să-și poată atinge actualizarea chipului Lui care este asemănarea cu El)[1].

Plecând de la acestea constatăm că omul e o unitate indestructibilă prin creație dar păcatul intervine ca o anomalie și dereglează, zdruncină din temelii - dar nu definitiv pentru că răul nu are existență veșnică - ființa umană cu perfecțiunea ei. Cu alte cuvinte ființa noastră se virusează făcând să coabiteze păcatul cu virtutea, binele cu răul lucru sugerat și de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani cap.7, v.15-21. Mântuitorul Iisus Hristos a curățat firea umană cea căzută până la gradul cel mai înalt la care aceasta poate ajunge vreodată - îndumnezeirea - dar a prevăzut și faptul că ea se poate strica din nou prin intervenția nefastă a răului în lume care n-a fost anulată și datorită conlucrării omului cu el.

Omul are toate cele ce-i sunt necesare pentru atingerea scopului final în propria ființă. El are menirea de a păstra-o unită, curățită de păcat și jertfită lui Dumnezeu. Oricare dintre aceste lucrări se poate face cu ajutorul harului care lucrează toate în om (Filipeni 2,12-13). Libertatea joacă un rol important și în cele din urmă omul alege liber și conștient dacă își îndeplinește sau nu menirea. Odată acceptată lucrarea și conlucrarea cu harul - termenul îndeobște folosit în Sfânta Scriptură e „fie” - angajamentul uman trebuie să fie pe măsura cerințelor la care s-a și angajat. Nimic din exterior nu trebuie să intervină și să perturbe acest plan. Nimic nu poate fi descoperit în alt sens ci toate trebuie să aibă logoi-ul canalizat spre scopul însuși al creației.

REMEDII.

Din acest punct de vedere orice lucrare care e prezentă în noi și care perturbă pe om de la telosul pentru care a fost creat nu face altceva decât să multiplice simplitatea ființei umane ceea ce duce la anularea Jertfei mântuitoare și implicit la dezactivarea chipului de la scopul său final -asemănarea.

Din păcate lumea de azi, secularizată și debusolată, fără repere spirituale, se simte incompletă și propune adăugarea în acest aluat creat de Dumnezeu unor ingrediente care dau impresia unei completări a ființei, creând imaginea iluzorie a unei împliniri care atrage după sine, ca un efect de bumerang, sentimentul goliciunii, a lipsei de sens și chiar a deznădejdii.

Efectele adăugării acestor ingrediente sau componente și acceptarea lor ca aparținând propriei vieți pot fi evaluate pe termen scurt. Pleacă de la sentimentul neîmplinirii, nerealizărilor de tot felul, eșecurilor profesionale sau familiale, au un scurt moment de falsă fericire după care căderea e mai mare, mai abruptă cu efecte mult mai teribile, dezumanizând și singularizând individul, îndepărtându-l încet dar sigur de statutul de persoană unică și unitară.

Remediile pe care Biserica le propune omului modern pentru ca acesta să se ferească de complexitatea inutilă și iluzorie a propriei ființe sunt acelea pe care Biserica le propovăduiește de la începuturile ei. Ele sunt mai mult percepute la un nivel superior putând mulțumi pe o anumită categorie de consumatori care au un grad de înțelegere elevat. Acestora, dacă au dorința de a se lăsa de una din patimi, li se poate explica fenomenul antropologic cu diferite ocazii - spovedanie, vizite pastorale inopinate, alte slujbe sau ierurgii - că Dumnezeu a pus în om nu numai un sens ci și resorturile necesare care pot să-l împingă până spre atingerea scopului pentru care a fost creat.

Deși existent acest remediu se lovește de multe ori chiar de ignoranța, orgoliul și lipsa de disponibilitate spre ascultare a subiecților. Aceștia tocmai datorită poziției sociale pe care o ocupă devin foarte greu pastorabili - dacă nu imposibil - , se închid în ei înșiși refuzând orice comunicare pe această temă. Abandonarea lor nu e o soluție. Așteptarea unor momente mai prielnice - spovedania, eșecul familial sau profesional - e de preferat în detrimentul agresării cu orice preț a celui în cauză.

B. VICII sau PĂCATE?

În mentalul secularismului de tip libertin au intervenit mutații, chiar și de ordin lingvistic, menite să înlocuiască definitiv sau să atenueze limbajul considerat adesea de adepții modernismului noneclesial prea dur al Bisericii. Așa se face că și cele ce caracterizează cele trei boli sociale puse în discuție primesc începând cu secolul IX denumirea de viciu. Termenul provine din latină și se traduce cu „defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare)[2].

În limbajul eclesial în general și eclesial românesc în special[3] termenul se confundă cu cel de păcat dar trebuie spus din capul locului că instituția Bisericii a considerat că prin adoptarea celui de-al doilea se reprezintă mult mai profund esența și consistența celor trei - droguri, alcool și fumat. Marii dogmatiști au numit păcatul și patima ca fiind „cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa umană”[4] iar pentru alții el reprezintă ,,setea după infinit a omului întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția”[5]. După cum se poate observa inutilitatea, defectul, cusurul sunt prezente în aceste definiții dar ele ocupă un loc secundar în comparație cu esența definițiilor și anume că ele, păcatele, depărtează pe om de Dumnezeu îndreptându-l într-o direcție opusă Lui. Din punct de vedere scripturistic păcatul se prezintă sub două aspecte:

• în limba ebraică el e văzut ca abatere de la țintă, de la sensul dat de Dumnezeu prin creație și prin definiție.
• în limba greacă e perceput ca un faliment, ca o greșeală sau ca o faptă făcută de om contrar voii divine[6].

DROGURILE, ALCOOLISMUL ȘI FUMATUL. ATITUDINEA BISERICII

Biserica, după cum e și normal, își fundamentează toate dogmele, reacțiile și abordările în funcție de cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne arată că păcatele despre care vorbim au fost prezente din timpuri străvechi.

Biblia precizează păcatul alcoolismului ca trăgând după sine altele - incestul spre exemplu - (Fac. 19,32-38). Moise chiar propunea pedeapsa cu moartea pentru cei ce se dedau la consum excesiv de vin (Dt. 21, 20-21). El este ca un șarpe care se întoarce împotriva omului (Pilde 23, 29-32), făcându-l pe om să-și piardă uzul rațiunii, bunul simț și principiile morale (Pilde 23, 33-35). Vinul era interzis cu desăvârșire preoților și cei care depuneau votul nazireatului (Lev. 10,9; Num. 6,3; Iez. 44,31).

Pe de altă parte se recunoaște vinului calitățile binefăcătoare asupra organismului omului (Eccl. 31, 31-35; Ps. 104, 15).

Drogurile și fumatul nu sunt prezente explicit în Sfânta Scriptură ca păcate însă găsim referiri despre unele plante care erau inhalate sau consumate pentru a provoca o exacerbare a unor centri nervoși. Amintim în treacăt câteva din ele: mandragorele - cu calități afrodisiace și narcotice (Fac. 30,14), păstaia de roșcov (Lc. 15,16) cu calități în ceea ce privește sațietatea ș.a.

După cum putem observa din citatele menționate mai sus toate cele trei - drogurile, alcoolismul și fumatul - sunt acte prin care omul se depărtează de sensul inițial, își perturbă viața personală, propria sănătate dar creează și grave dezechilibre sociale.

Biserica și-a păstrat direcția sa și luptă pentru conștientizarea faptului că acestea sunt păcate din cel puțin patru motive: 1.- depărtează de la scopul final; 2. - creează dezechilibre sociale; 3. - dezumanizează; 4. - duc la scurtarea vieții, reprezentând un alt mod, voalat, de sinucidere. Acestea toate sunt spuse avându-se în vedere și valoarea trupului în planul existenței umane.

REMEDII POSIBILE

Remediile decurg din importanța pe care o acordă Biserica trupului uman care „nu este doar un element aparținând naturii omenești; el este de asemenea o dimensiune a persoanei omenești”[7]. În lumina Sfinților Părinți trupul este cel ce adaugă un plus de valoare duhovnicească încă de la zămislirea sa și chiar dincolo de viața pământească. Pe de altă parte unirea perfectă dintre trup și suflet, neincluzând alte elemente sau componente, creează premisele unei regăsiri a persoanei dincolo de judecata particulară adică la judecata universală. Valoarea deci a trupului trece dincolo de barierele acestei vieți rămânând pentru eschaton un element constitutiv al persoanei umane[8].

Având acestea la bază putem afirma că preotul trebuie să-și adapteze discursul, plecând de la principiul evaluativ al trupului. Trupul e la fel de important ca și sufletul, alcătuiesc împreună persoana umană și deci el - preotul - e departe de concepția doctorului care tratează pacienți sau are clienți ci, prin viziunea lui holistică el are în față o persoană care e purtătoare de chip divin. El are datoria de a aborda pe cel în suferință -toxicomani de tot felul - dar trebuie și el să respecte principiul libertății persoanei care a fost respectat de Însuși Dumnezeu.

El este dator deci:

• de a se vindeca pe sine (Mt. 5,16; I Tim.4,12)
• de a-l înțelege pe cel în suferință și de a-i înțelege boala, patima
• de a-l iubi pe cel cuprins de un asemenea flagel
• de a-i explica frumusețea persoanei umane, a valorilor ce decurg din ea
• de a-l prezenta pe Dumnezeu ca unul ce iubește pe toți și nu abandonează și nu dorește moartea păcătosului ci întoarcerea lui (Ier.3,22; Iez. 18, 23)
• de a-l face să conștientizeze singur propria stare în care se află și de a-l lăsa singur să ia o decizie în acest sens.

Teoretic vorbind, toate rugăciunile de care dispune preotul se pot folosi pentru a-l influența pe cel căzut dar acestea nu-i sunt suficiente. El trebuie să-l determine pe cel în cauză să abandoneze calea greșită dacă nu de dragul propriei vieți - a nu se înțelege că subestimăm viața personală - măcar de dragul angrenajului social în care e implicat. Responsabilizarea față de viața socială e o latură deloc de neglijat. Sfântul Ioan Gură de Aur în „Omilii despre pocăință” vorbește de faptul că sănătatea societății în ansamblul ei atârnă de sănătatea individului și invers. În același timp Sfântul avertizează că ambii - și societatea și individul - își datorează unul altuia sănătatea sau dimpotrivă.

Dardupă cum am amintit deja libertatea omului trebuie să rămână intactă chiar dacă ea este deja știrbită de prezența unor patimi provocate de cele trei păcate luate în dezbatere. Paradigma esențială în acest caz poate fi extrasă fie din Pilda Fiului Risipitor fie din Evenimentul Întâlnirii Mântuitorului cu cei doi ucenici în drum spre Emaus după Înviere. Tatăl Fiului Risipitor nu pleacă de la casa părintească pentru a-l căuta pe cel plecat de acasă ci îl așteaptă în poarta casei cu dragostea față de el arzândă. Întoarcerea este hotărârea exclusivă a Fiului Risipitor, care decide el însuși că este momentul să-și abandoneze starea de mizerie, nefiind nicidecum agresat sau forțat în vreun fel de către Tatăl. În cel de-al doilea caz Mântuitorul se alătură celor doi în drum spre Emaus dar prezența Lui nu e una agasantă sau agresivă pentru că ei deja vorbeau despre lucrurile petrecute în Ierusalim în acele zile. Cu alte cuvinte ne putem întreba retoric : dacă ei nu ar fi fost găsiți vorbind și gândind la El oare Mântuitorul s-ar mai fi arătat lor? Paradigma scoate în evidență faptul fără echivoc că în lupta cu păcatul - oricare ar fi el - libertatea interlocutorului rămâne neatinsă. Acesta trebuie să fiemodelul fiecărui preot atunci când păstorește subiecți cu astfel de boli - drogați, alcoolici sau fumători. În sprijinul acestui fapt mai amintim că niciodată Biserica nu a avut un mod de a pastori cu caracter ofensiv ci mai degrabă defensiv.

În același timp trebuie să recunoaștem că Biserica nu poate ea singură să lupte pentru eradicarea acestui flagel. În statele dezvoltate există programe guvernamentale care conlucrează cu bisericile locale în acest sens. Spre exemplu în America guvernul a subvenționat între anii 2004-2005 două organizații - Prison Fellowship și Teen Challenge - cu 500 milioane de dolari care aveau ca scop lupta cu drogurile, alcoolismul și alte droguri ușoare. Cu acel prilej Casa Albă declara: „Puterea transformatoare a credinței va avea de acum disponibilitatea de a însănătoși pe cei ce suferă din cauza alcoolului și abuzului de droguri”. Ambele asociații urmăresc convertirea religioasă însă se adresează oamenilor deja izolați de societate. Ele sunt partenere ale guvernului american în dezvoltarea și promovarea programelor sociale. Prison Fellowship are ca program „schimbarea interioară - inițiativă liberă” iar ca motto textul „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iar toate s-au făcut noi.” (II Cor. 5, 17). Programul este structurat pe zile , chiar pe ore și pe perioade. Sunt incluse rugăciunea, studiul biblic, dialoguri pe teme religioase, lucru în echipă etc. În fiecare seară antreprenorii locali țin cursuri despre dezvoltarea afacerilor iar alții oferă cursuri pentru calculator. În același timp convertirea religioasă nu e suficientă. Ei părăsesc închisoarea cu puțină educație, fără loc de muncă, fără casă fără încrederea celor din jur. De aceea ei urmăresc pe fostul pușcăriaș încă șase luni/ un an: dacă-și caută un serviciu dacă merge la biserică și dacă se întâlnește frecvent cu voluntarii bisericii.

Teen Challenge oferă internare în ospiciu și insistă pe abstinența completă de la droguri și alcool. Ei ajută pe cel internat să-și depășească sentimentul de vinovăție, rușine, mândrie ori păcat. De asemenea consideră comportamentul individual foarte mult determinat de factorii externi. Alcoolismul este cel ce afectează viața morală și statutul social. Ei îi ajută să-L redescopere pe Dumnezeu și să conștientizeze că Dumnezeu îi iubește și pe ei numai că El îi vrea parteneri de dialog și colaboratori ai Lui.

După cum se poate observa cele două merg foarte mult pe ideea că Dumnezeu e Iubitor și Milostiv iar aspectul punitiv este abandonat cu desăvârșire.

Fără îndoială că de-a lungul misiunii preoțești oricare dintre noi poate aduce argumente pentru susținerea sau anularea unuia sau mai multor metode care au avut sau nu efect. Am încercat doar să reliefăm metode mai de grabă decât mijloace efective acestea fiind apanajul fiecărui caz în parte.

Păcatul e cel ce dezbină, cel ce divizează pe om, făcându-i alegerile din ce în ce mai dificile. Cu toate acestea Mântuitorul ne-a dat exemplu de atitudine în fața unui om stăpânit de patimi. În fața tânărului care avea multe averi și a plecat din fața Lui fără a sta prea mult pe gânduri Sfântul Evanghelist Marcu precizează că Mântuitorul „a privit la el cu drag” (Mc. 10,21). Un alt citat vine să ne întărească ideea că cea mai bună atitudine față de persoanele dependente e aceea de a-i înconjura cu dragoste, reflectând în aceasta dragostea infinită a lui Dumnezeu: ,,Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra”[9] (In. 8,7).